Zgârcit în medalii mondiale, anul 2011 a lansat un nume cu potențial olimpic în sportul românesc: Andreea Chițu. Judoka în vârstă de 23 de ani a fost marea revelație a României la Mondialele de la Paris, unde, la categoria 52 de kg, a cucerit bronzul. Totul a rămas în urmă, iar performanța a propulsat-o pe Andreea în cursa pentru Olimpiada de la Londra – 2012. O urmărire întreruptă câteva zile, timp în care Andreea a venit acasă, la București, pentru a-și încărca bateriile alături de cei dragi.
Kilometrul 0. Piața Sfântu Gheorghe din București. Locul de unde pornește totul. Și întâlnirea noastră cu Andreea Chițu. O tipă finuță și aparent fragilă, ce nu are absolut nimic în comun cu imaginea redată de televizor în timpul concursurilor. „Probabil din cauza kimonoului par mai solidă și mai mare, dar sunt slăbuță, mai ales acum, că am scăzut în categorie. Iar când scap din cantonament nu fac excese, am mare grijă cât consum”, chicotește ea. O veselie de adolescentă ce se asortează perfect la ochii verzi și pistruii mărunți ce îi împodobesc fața.
Londra, încălzirea pentru Rio
2011 a fost anul marii schimbări pentru Andreea. Între două concursuri, în mai puțin de două săptămâni, a schimbat categoria, de la 57 la 52 kg. „Alergare și saună, apă plată cu lămâie și un grătar mic asortat cu salată”, dezvăluie ea rețeta slăbirii. A urcat pe podium chiar la prima competiție după ce a pierdut cinci kilograme, a debutat cu o medalie de bronz la primul ei concurs de anvergură la senioare (Mondialele de la Paris) și asta nu e tot. Chițu mai are nevoie să adune 250-300 de puncte în următoarele luni pentru a ajunge la Londra. De pildă, locul I la turneul de Grand Slam de la Paris aduce 300 de puncte.
„Eu îmi propusesem să ajung la Rio 2016, mă gândeam că mai adun experiență, că voi fi mai matură, Londra îmi ieșise total din minte. Apoi, la insistențele domnului Andreescu (n.r. – antrenorul de la Steaua, Robert Andreescu), am coborât în categorie și m-am trezit că dacă lupt bine în continuare pot ajunge și la Londra. Există regretul că am schimbat târziu categoria și voi tremura pentru calificare până în ultima clipă, dar într-un fel e bine că mă ține în priză”, spune ea.
„Mă băteam parte în parte cu băieții”
Luăm cu asalt Roza Vânturilor și Andreea se amuză căutând pe lateralele de piatră ale micului bazin orașele între care și-a dus viața, București și Cluj. La București, în urmă cu 15 ani, a început totul. Făcuse gimnastică și handbal, dar niciunul dintre cele două sporturi nu a atras-o destul de mult ca să continue. La judo a ajuns la 8 ani, după o selecție la școala la care învăța. „Eram bătăioasă de mică. Acasă făceam niște bătăi cu fratele meu, de abia ne despărțea mama. Terenul pentru judo era deja pregătit”, râde ea. Ce a determinat-o să rămână? „Mi-a plăcut tot ce învățam, sala, saltelele, procedeele simple care ni se arătau, dar mai ales era locul unde mă puteam bate parte în parte cu băieții, să vedem care e mai bun, fără să mă certe cineva. Chiar și numai pentru asta merita să rămân la judo”, continuă sportiva legitimată la Steaua – Petrom.
În căutarea încrederii pierdute
Clujul a devenit a doua ei casă la 14 ani, când a promovat la lotul național. Muncă, mii de ore de antrenament, procedee, luptă și primul rezultat: campioană națională la juniori deși avea cu doi, trei ani mai puțin decât cerea categoria de vârstă, ea fiind cadetă. A fost prima medalie din lungul șir ce urma, printre care se află în prim plan titlul european la U23, anul trecut, aurul la Cupa Mondială de la Jeju din această lună și cele două „bronzuri” la etapele de Cupa Mondială din 2011, de la Sofia și Sao Paulo. „În general sunt om al momentului, nu-mi fac planuri pe termen lung, îmi place să trăiesc clipa. Sper însă ca anul viitor să fie mai bun decât acesta, îmi doresc din suflet să ajung la Londra și cum sunt un taur ambițios voi lupta pentru asta”, spune ea. Povestea se derulează spre vârful lui 2011, medalia de la Paris. „Nu mă așteptam să mă bat atât de bine. Când m-am dat dimineața jos din pat, m-am dus la cântar și mi-am zis că azi o să bat tot. Am plecat cu dorință de luptă, cu o încredere în mine pe care nu am mai reușit să o regăsesc apoi”, explică ea.
Bucuria supremă: să bați o japoneză
Pe 24 august, în Palatul Sporturilor Paris-Bercy, Andreea a fost omul zilei. Eleva lui Florin Bercean a pășit pe tatami cu un ippon în secunda 14, a oferit cea mai frumoasă fază a concursului, în sferturi, un ippon spectaculos prin secerare de la spate, s-a bătut de la egal la egal cu campioana mondială Yuka Nishida și a învins-o pentru bronz, chiar pe favorita publicului, Priscilla Gneto. „A fost cel mai greu cu japoneza. Când ai în față o sportivă care vine dintr-un asemenea sistem trebuie să fii de 100 de ori mai bun. Ei cresc în sportul acesta, de aceea atunci când înving o japoneză mă bucur ca atunci când iau medalie. Nu mi-e teamă de ele, iar faptul că la Jeju am bătut două japoneze îmi dă speranțe”, zâmbește Andreea. Un optimism care peste 212 zile poate prinde conturul unui podium olimpic. Un gând de medalie ce pornește într-o zi friguroasă de decembrie, de la kilometrul 0 al Bucureștiului. Locul unde începe și se sfârșește totul.
NU-I LIPSEȘTE DIN GEANTĂ‚: telefonul, portofelul și cheile de la casă O FACE SĂ‚ RÂDĂ‚: Nu-mi place să stau supărată, îmi place să găsesc în orice lucru ceva amuzant O ENERVEAZĂ‚: persoanele care nu sunt de cuvânt ORAȘUL PREFERAT: Cluj și București AR LOCUI ÎN: Barcelona MODEL ÎN SPORT: Alina Dumitru MODEL ÎN VIAȚĂ‚: tatăl meu, pentru că a știut să facă față tuturor greutăților din viață și a luat ce a fost mai bun din fiecare lucru care i s-a întâmplat CEL MAI SCUMP LUCRU ACHIZIȚIONAT: ceasul de mână, 100 £ PETRECE ÎN FAȚA OGLINZII: maximum 30 min. DACĂ‚ AR AVEA O SUPERPUTERE, AR FI: invizibilă AUTOCARACTERIZARE: Sunt energică, optimistă, vorbăreață, dar și care îi ascultă pe cei de lângă ea O ENERVEAZĂ‚ DIMINEAȚA: să își facă patul CEL MAI BUN SFAT PRIMIT: „Dacă îți dorești ceva cu adevărat, lupta pentru asta”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER